|
There are no translations available.
INTERVIU cu primul campion european român de kick-boxing – full contact în Spania, categoria super pană (58,900 kg)
EMIL POP – “Trebuie să crezi în visul tău pentru că până la urmă ţi se împlineşte”.
S-a născut în Reghin într-o familie de sportivi. Fratele său era boxer la altă categorie cu perspectiva, însă cel care a dus sportul cu el în Spania a fost cel care, încă de la vârstă frageda a descoperit că ceea ce-l face fericit este “bătaia sportivă” şi, într-o zi, în Targu Mures, s-a înscris la clubul sportiv pentru a încerca să-şi spună cuvântul.
L-am cunoscut într-o seară friguroasă de februarie şi am petrecut vreo ora şi jumătate împreună încercând să aflu cât mai multe despre un sport nou pentru mulţi dintre cititorii noştri întrebându-l cum a început totul:
Emil Pop: Am început în 1993. Îmi aduc aminte că nu eram prea bătăuş în şcoală până prin clasa a VIII-a. Mergeam însă la antrenament la fratele meu care făcea box şi a început să-mi placă. Aveam 16 ani şi m-am înscris la clubul sportiv din oraş. Am avut o lungă perioadă în care m-am antrenat şi am participat la concursuri ca amator. Ca amator eşti protejat de cască, ai mănuşi, etc. Făceam o oră şi jumătate de antrenament în fiecare zi. Nu contează cât timp te antrenezi ci cum te antrenezi. De obicei, trebuie să te vadă un antrenor care să mizeze pe tine şi de la care să înveţi totul. Primul meu antrenor se numea Man Ioan şi era originar din Târnăveni. Mă antrenam într-o sală de sport cu puţine dotări. Erau niste mănuşi, un fel de sac şi o sală unde am început. Auzisem că la Târgu Mures există un club unde se antrenau fraţii Gombos, unul din ei era antrenor la lotul naţional la kick-boxing. Erau şi sunt, după părerea mea cei mai compleţi luptători ce există în acest moment în ţară cu toate că nu sunt cunoscuţi. Prima dată nu m-au primit. Au spus că nu am ce să caut la C.S. Mureş că este altfel de antrenament însă, celălalt frate, Csabi, mi-a spus, peste hotărârea antrenorului – Vino luni la antrenament!
Din acel moment a început cariera mea.
Reporter: Care au fost realizările tale ca amator?
E.P.: Am stat la C.S. Mures 6 ani. Antrenamentele erau total diferite. În afară de condiţia fizică trebuie să-ţi domini psihicul. Am câştigat campionatul zonal şi am mers la Campionatul Judeţean unde am concurat cu cei de la mine din judeţ. Doar când am ajuns la Cluj am întâlnit luptători din alte zone ale ţării. Am ajuns la Campionatul Naţional din anul 2000 la Bucureşti pe care l-am câştigat la categoria mea. Am participat chiar şi de două ori la aceleaşi campionate sau la alte specialităţi. În 2000 am câştigat Campionatul Naţional şi tot în acelaşi an am fost medaliat cu bronz la Jujistsu.
Am ajuns să mă bat cu Atilla Gombos care era unul din colegii şi idolii mei la Târgu Mureş. A fost un meci foarte greu pe care nu l-am câştigat şi acel moment a fost dezamăgitor pentru cariera mea. Am simţit că toată carierea mea s-a terminat. Destinul însă nu s-a oprit acolo pentru că ambiţia mea a fost mai mare. M-am gândit de multe ori să renunţ. Am început la 6 ani sa joc fobal. Familia, la început, n-a fost de acord. Plăteam de la mine. Premiile mele au fost banii pe care i-am scos din buzunar ca să fac ce-mi place. Am făcut şi teatru. Am lucrat o perioadă la jandarmi, însă luptele sunt viaţa mea. Nu am renunţat niciodată la visul meu. Dacă crezi în el, ţi se împlineşte. Este nevoie de multă muncă.
Reporter: Cum ai plecat din ţară?
E.P.:În 26 ianuarie 2002 am plecat în Danemarca la Copenhaga la un turneu internaţional şi am ştiut că este şansa mea să rămân, să încerc să fac ceva, să trec la lupte pe bune, să nu mai fiu amator. Sponsorul nostru pe acele vremuri era Hora – Reghin, fabrica de instrumente muzicale. Antrenorul meu de box era şi administratorul fabricii şi aşa am început să fim şi stimulaţi economic toţi cei care iubeam acest sport. Spre supărarea celorlaţi, am luat locul 5 şi am hotărât să nu ne mai întoarcem, eu cu un coleg. A fost şi un mare scandal în ţară dar, hotărârea mea era definitivă, nu mai vroiam să stau în ţară. Situaţia mea economică nu era una precară, în acei ani câştigam 4 milioane şi jumătate care era un salariu foarte bun. Am considerat că vreau mai mult. Am stat într-o pensiune şi negăsind de muncă am plecat în Paris, unde nu am încetat să mă antrenez. Am mers la sală şi, după o lună, în martie, fără să am de gând să mă întorc am venit in Spania. Cunoşteam pe cineva din Reghin şi l-am sunat spunându-i că vreau să vin. Mi-a spus că o să mă ajute şi aşa a fost. Când am ajuns în Arganda del Rey (Madrid) am cerut 36 de euro împrumut şi m-am înscris la o sală unde am început să mă antrenez.
Reporter: Ai ajuns în Spania. Ce a urmat şi ce va urma?
E.P. La sala din Arganda am fost întrebat dacă am mai facut in tara sport. Am ajuns sa lupt la campionatul national al Spaniei. Conditiile din Spania de antrenament şi nivelul este mult mai înalt. În 2003 am fost la cupa Spaniei la kick-box şi, ajungând în finală cu un spaniol am luat amandoi un “binemeritat” loc doi. Pe cupa mea însă scria vice-campion iar pe a lui scria campion. Am trecut peste ştiind că mai am mult de muncă. Între timp lucram în construcţii, mă antrenam cu tîrnacopul şi lopata dar mergeam şi la sală. Ritmul meu de viaţă este al unui sportiv. Iau vitamine, aminoacizi, nu am fumat niciodată, nu beau, mănânc doar carne de cal care are multe proteine. Acum lucrez ca paznic pe tură de noapte la o rezidenţa de asistenţă socială iar dimineaţa, când ajung acasă, la 7.30 dimineaţa sunt la sala de sport până la 10. După antrenament dorm până la 5 după amiază. Colegii îmi spun “el loco” dar acesta este ritmul meu de viaţă. Mi-am dorit întotdeauna să las o urma în viaţa asta.
La amatori am 38 de meciuri, am pierdut 10, am câştigat 27 şi am un meci egal. În 2006 am trecut la profesionişti. Am schimbat clubul ajungând la clubul Rayo Vallecano. Un promotor de gale de kick-boxing, Ivan Martinez, m-a remarcat şi mi-a propus să fac pasul la profesionişti. M-au ajutat şi români de aici. Mulţumesc lui Paul Enache care, fiind sportiv la Dinamo în ţară, a înţeles dragostea mea faţă de acest sport şi m-a ajutat economic. Spaniolii m-au ajutat şi mă ajută să fiu eu. Eu lupt pentru mine şi după aceea pentru ţara mea, România. Mi s-a oferit înaintarea demersurilor pentru obţinerea cetăţeniei şi am refuzat. Continuu să fiu eu cel care am plecat de jos şi mi-e dor de ţara mea şi în felul meu o fac cunoscută.
În 19 decembrie anul trecut mi s-a propus să mă bat pentru titlul pus în joc pentru a fi campion european la kick-boxing. Am jucat finala cu un belgian, Chiarello Michel la categoria 58,900 kg – super pana. A fost un meci greu, am avut cativa romani langa mine. Am castigat titlul de campion european pe care sunt mandru sa-l arat tuturor romanilor. Urmeaza un alt meci pe 22 mai in Yepes (Toledo) unde ii invit pe toti romanii. Aventura continua.
Reporter: Ramanem aproape de tine si-ti dorim multe realizari si, ori de cate ori vei urca in ring cu inca un titlu, aici vom fi sa-l facem cunoscut.
Redactia
|
There are no translations available.Românii din afara ţării participă la ani...Viernes 02 de Abril de 2010
There are no translations available.Din anul 2004 , in fiecare an Comunitatea Ro...Miércoles 25 de Noviembre de 2009